Livrare gratuită pentru comenzile mai mari de 100 lei
Când nimeni nu te vrea. Întâlnire cu un copil care nu a putut veni pe lume

Când nimeni nu te vrea. Întâlnire cu un copil care nu a putut veni pe lume

Cod produs: Când nimeni nu te vrea

Autor: Daniel Meurois
Dimensiuni carte: 14x20 cm
Numar pagini: 170
ISBN: 9789737978501

Disponibilitate:În Stoc
11,50 lei
5,00 lei

Descriere

  După imensul succes avut cu cartea Les neuf marches (Cei nouă paşi), Daniel Meurois abordează încă o dată mecanismele subtile ale naşterii şi ale vieţii. Dacă acum câţiva ani, în Les neuf marches, a descoperit drumul pe care îl alege un suflet pentru a se reîncarna, nu se ştie întotdeauna ce trăieşte o fiinţă care nu reuşeşte să vină pe lume. În termeni simpli şi precişi, în această lucrare este abordată problema avortului, a malformaţiilor din naştere, a morţii infantile premature.

Cu ajutorul metodei de lucru care îi este proprie, autorul îşi propune să iasă în întâmpinarea câtorva suflete, faţă de care, din diverse motive, corpurile mamelor s-au închis… sau nu s-au putut deschide.

Oare cum primesc şi cum înţeleg respingerea, aceste suflete „nedorite”? Suferinţa lor are un sens? În sfârşit, de-o parte şi de alta a cortinei vieţii, cum se reconstruiesc… pentru a putea construi?

Când nimeni nu te vrea explică, deculpabilizează, dar ne şi face responsabili – având meritul de a aborda, de o manieră total nouă şi însufleţitoare, câteva dintre probele cele mai intime prin care poate trece astăzi, un mare număr de femei … şi de cupluri.

Cu o abundenţă de detalii şi de reflecţii, Daniel Meurois ne livrează, încă o dată, o sumă de informaţii fără precedent.

Un ghid liniştitor, pentru o mai bună depăşire a rănilor pe care le considerăm banale, le ascundem şi mult prea des le negăm.

Rezumat


Cartea descrie trăirile sufletelor celor care nu sunt doriţi de părinţi sau sunt avortaţi sau sunt respinşi dintr-un motiv sau altul. Daniel s-a întâlnit cu aceste suflete şi ne povesteşte ce anume spun ele. Ştiu că veţi fi şocaţi, dar este un moment bun pentru a aplica terapia iertării. Să ne cerem iertare de la sufleţelele pe care nu le-am dorit - atât bărbaţii, cât şi femeile - şi să închidem aceste uriaşe răni pe care le-am creat în noi şi în vibraţia sufletelor respinse. Este o sarcină grea şi greu de dus, dar dacă rugăm îngeraşii să ne ajute, totul devine mult mai uşor, acum, în această nouă energie.

Să nu uităm să ne iertăm pe noi înşine, să nu ne judecăm şi să binecuvântăm întâmplarea, aducând asupra ei iertarea lui Dumnezeu.

 

 

Fragment din carte

 

 

          În faţa mea sunt acum două fiinţe. Un bărbat şi o femeie. Nu-mi dau seama dacă sunt goi sau îmbrăcaţi în alb, întrucât nu reuşesc să văd altceva decât feţele lor. Ghicesc faptul că, sub ei, solul este imaculat, dar nimic altceva… Nici un fel de decor, doar un fel de orizont, care ar putea conţine orice alte orizonturi, la infinit…

          Şi Florence este acolo, în dreapta mea. Nu o văd mai mult decât o văzusem ceva mai devreme, dar o simt foarte bine. E ca un fel de suflu, care îi este propriu şi care nu îmi dă drumul.

          Era evident că eram aşteptaţi, chiar cu speranţă. Privirile se muta de la unii la alţii, aproape că o îmbrăţişare… afirmând, sau confirmând o anume complicitate. Şi, fără să se fi rostit vreun cuvânt, iată-ne pe toţi aşezaţi, direct pe solul alb, formând un mic cerc contemplativ. Era ca o baie de lumină. Cum să fi putut spera, sau măcar imagina, o asemenea blândeţe, în urmă cu doar câteva momente? Cum se poate că două realităţi atât de divergenţe să se apropie atât de mult?

          Fără să mai aştepte, prezenta cu chip de bărbat vine în întâmpinarea întrebărilor pe care mi le pun.

          – Viaţa are nevoie de voinţă pentru a-şi menţine aprinsă făclia. Există atâta tristeţe şi apăsare în somnul unora! Nu-i aşa că te întrebi cum pot toate aceste suflete respinse să spere că, într-o zi, vor ieşi din greaua şi cruda lor letargie… Ei bine, nouă ne revine sarcina să rezolvăm această…problema. Noi tocmai asta suntem, voinţe, şi, în această calitate, am cerut să fim lăsate aici, pentru o vreme…

          – Cuvântul voinţa te surprinde, poate? Fără îndoială, te-ai fi aşteptat să spunem în primul rând că suntem prezente de iubire… Dar, fără o voinţă foarte puternică, iubirea de care are nevoie Viaţa aici ar rămâne ceva inform.

          Sigur, de aceea am ales să trăim în această lume, tocmai pentru a distila toată iubirea de care are nevoie, nu putem nega acest lucru. Dar, forţa noastră, puterea de trezire rezidă în permanenţă noastră, în suflul nostru neobosit. Voinţa şi răbdare… Dacă iubirea noastră ar fi privată de aceste două aripi, nu ar mai fi decât un joc drăguţ, fără substanţă, un fel de scoică goală de orice conţinut.

          Să iubeşti, da… Oh, desigur! Dar să iubeşti cu adevărat, profund şi timp îndelungat! Nu există stimulente, nici speranţă, nici trezire fără această amploare a actului iubirii.

          Ne-am exprimat dorinţa de a veni aici pentru a incarna Viaţa. Nu ca nişte mici flăcărui care să menţină o amintire, în fundul unei peşteri, nu, în nici un caz! Ci mai degrabă ca nişte focuri uriaşe, care trosnesc şi tot trosnesc, până când ceilalţi devin atenţi la cântecul flăcărilor lor şi se deschid pentru povestea pe care o spun acestea…

          – Cine sunteţi?, întreabă Florence. Mai întâi spune-mi cine sunteţi… Vreau să înţeleg totul.

          – Cine suntem noi? Pur şi simplu, două fiinţe umane – două suflete, ca şi voi, care, în loc să revenim într-un corp de carne, am ales să stăm aici, în această lume de prostraţie, pentru a aduce şi aici tresăririle vieţii. Vezi, nu e nici un secret în toate astea! Noi am ajuns, e drumul nostru, într-un punct unde noţiunea de a te pune în slujba celorlalţi se impune de la sine. Această sferă de existenţa ne-a chemat din adâncul nostru, pentru că eram gata să-i acceptăm exigenţele.

          – Dar ce faceţi? Meditaţi? Vă rugaţi în mijlocul acestor suflete respinse din prea multă violenţă şi ură?

          – Totul depinde de realitatea pe care o pui în spatele acestor cuvinte. Dacă, pentru tine, a te ruga şi a medita sunt acte în deplinul sens al cuvântului, atunci da, noi suntem rugăciune şi meditaţie.

          Aş vrea să mă înţelegi… Vreau să spun că aceste orientări ale fiinţei noastre efectiv proiectează, şi în toate sensurile, forţe asemănătoare unor mâini care, rând pe rând, mângâie dar şi zgâlţâie. Inima şi mentalul, strâns unite, pot crea împreună degete de lumină, prin intermediul cărora să poată acţiona. Ştiai asta altfel decât ca teorie? Inima este suflul de iubire; mentalul, pentru voinţă şi limpezimea direcţiei ce trebuie păstrată.

          Şi apoi, noi şi vorbim! Da, îi vorbim fiecăreia dintre aceste fiinţe, pe lângă ale căror „cuiburi de brumă şi de disperare” – cum le numim noi – aţi trecut amândoi. Le spunem pe nume, aceasta vibraţie intimă, care este „codul genetic” al sufletului lor încă din Noaptea Vremii. Acest cod, prin precizia propriei melodii, este cel ce poate reuşi să stimuleze o conştiinţă, până la a o scoate din letargie.

          – Şi atunci explodează suferinţa, nu-i aşa?

          – Atunci, da, când amintirea violului, a iubirii refuzate şi cea a avortului urca la suprafaţă. Iată de ce, mai mult ca oricând, continuăm să ne oferim mâinile de soare, vorbele, precum şi valul fără nume al Vieţii.

          Vezi tu, rolul nostru este acela de consolatori. Unii adevăraţi! Nu acei hipnotizatori care, pentru a-l linişti, acoperă spiritul cu un alt val, adormindu-l din nou. Cine consolează cu adevărat este cel care arată unde este durerea, cel care permite să o privim în faţă, dar care îi şi da celuilalt suficientă forţă pentru a se putea ridica deasupra propriului său labirint.

          Astfel, nu ne vom mai uita cu mila la aceste suflete îndurerate, care dorm său par că dorm, chircite în ele.  Nu le mai plângem…Nu intrăm niciodată în abisul rănilor lor. Compasiunea noastră este vigilenţa şi discernământ.

          – Dar, de ce ai spus „care par să doarmă”? nu mă pot eu opri să întreb, la rândul meu. Există minciună în suferinţa lor, la acest nivel al vieţii?

          Prezenţă feminină este cea care îmi răspunde. Îşi mijeşte ochii, care sunt numai zâmbet. Ochi ce par a spune că au făcut ocolul universului, păstrând în ei frumuseţea calmă a acestuia. Cred că ei sunt cei care îmi transmit mesajul.

          – Nu am pomenit despre minciună. Prefăcătoria nu înseamnă neapărat minciună. Ea poate ascunde sau poate fi dovada existenţei unor temeri. Dacă unii par să se fi înecat aici într-un ocean de letargie, nu este în nici un caz pentru a minţi Viaţa, ci pentru a se apăra. Toropeala lor simulată reprezintă un ultim strigăt de ajutor, dorindu-şi ca un somn adevărat să vină să îi învăluie. Este, de asemenea, un apel subtil adresat nouă, a căror prezenţă ei o simt. Este modul lor de a striga, pentru că nu mai găsesc acele cuvinte prin care să-şi poată exprima mânia şi tulburarea.

          Şi, totuşi, nu milă vor să o trezească în noi aceste fiinţe, o milă care să ne împingă spre ele. Mila nu stimulează progresul. Ea nu poate duce decât la ruină. Îl chirceşte pe cel care o primeşte şi-l sufoca, în mod subtil, pe cel care o oferă. Aş vrea să înţelegi bine, milă este simulacrul compasiunii. În nici una dintre lumi nu vei întâlni vreo acţiune de lumină care să fie întreprinsă cu ajutorul ei. Mila poate fi un pansament… dar nu vindecă.

          Aici, dragii mei prieteni, misiunea noastră este să mergem în profunzimea lucrurilor. În faţa unei dureri imense, este nevoie de o clarviziune pe măsură. Prin intermediul a ceea ce voi numiţi meditaţie şi rugăciune, dar care înseamnă, mai ales, a asculta şi a stimula dorinţa de comunicare, noi intrăm în memoria fiinţelor încleştate în suferinţa lor. Încercam să dezlegăm ghemul încâlcit al împrejurărilor care le-au condus în acest punct al existenţei lor.

          Vezi tu, înainte de a face un suflet să înveţe din nou acţiunea de a respira, trebuie să îi golim plămânii de apa mâniei, de cea a disperării şi de tot ceea ce nu înţelege.

          Iată care sunt adevăratele întrebări: ce a determinat-o pe această fiinţă chircita în ea însăşi şi care doarme, care se preface că doarme, care gesticulează sau care se usucă tot mai tare, să coboare într-un fetus care este rezultatul unui viol? Pentru ce anume se auto-pedepseste? Ce mister se ascunde în spatele unei capcane atât de absurde?

          E o întrebare delicată, pentru că vizează istoria profundă, chiar esenţă, aş spune, a trei fiinţe. A celei agresate, a agresorului şi, în sfârşit, a celui care avea un fel de întâlnire cu cei doi, prizonier într-un embrion.

          Trebuie să înţelegi, înainte de orice, că scopul nostru nu este de a aborda cu tine motivele şi lipsa de raţiune care determină o fiinţă să abuzeze de o alta, în ceea mai adâncă intimitate a cărnii şi a sufletului acesteia: există miliarde de circumstanţe, care trimit spre o multitudine de încărcături karmice. Există o infinitate de răspunsuri privind motivele care pot determina că o anume femeie, şi nu o alta, să cunoască monstruozitatea unui viol şi, eventual, a unui avort drept rezultat al violului.

          Noi dorim mai degrabă să luminăm inima fiinţei care se afla prinsă în menghină unui intolerabil act al cărnii.

Poziţia şi suferinţa sa, adesea atât de aproape de sfâşierea în bucăţi, sunt ele rezultatul hazardului? Cu siguranţă că nu. Ştii bine că ideea aruncatului cu zarul, la întâmplare, nu este altceva decât argumentul ignoranţei. Orice poveste de viaţă este prinsă strâns într-o reţea de alte miliarde şi miliarde de poveşti de viaţă.

          Astfel, aranjarea destinelor  se face conform unei matematici care depăşeşte cu mult până şi cel mai rafinat mod de înţelegere umană. Ea se face într-o zonă a Conştiinţei Divine, unde conceptele noastre clasice de dreptate şi nedreptate nu înseamnă nimic.

          Orice cauză are şi un efect care, la rândul lui, devine şi el cauza unui alt efect... şi tot aşa, la infinit. Iată de ce noi nu judecăm pe nimeni şi nimic... Sarcina noastră este de a întâmpina, de a trezi, de a lumina, de a consolă şi apoi de a revitaliza.

          Noi toţi cei pe care îi vezi aici am fost, timp de una sau mai multe zile pe parcursul istoriei noastre, violatori şi violaţi... sau chiar fetuşii refuzaţi. De fiecare dată, dincolo de rănile pe care aceste încercări ni le-au lăsat în trup şi în suflet, ne-am ridicat, pentru că Forţa fundamentală a Universului nu poate face altceva decât să stea în noi. Aici, în acest loc de conştiinţă, am ajuns la un stadiu al devenirii noastre în care, mai clar că niciodată, realizăm că trebuie să participăm la acţiunile acestei Forţe şi nu doar să le privim.

          Tot de aici ne exprimăm dorinţă ca toţi cei de pe Pământ care se afla, în momentul de faţă, într-un corp de carne şi la care vor ajunge cuvintele noastre, să îşi orienteze fiinţă, la modul cel mai profund, spre o cultură a vieţii şi nu spre moarte. Ştii, nu doar cu o armă, cu o substanţă chimică sau cu un mic instrument chirurgical  se poate ucide. Ci, în primul rând, cu privarea de iubire.

          Sufletele pe lângă care am ales să stăm nu sunt decât prizoniere ale unui vid total în inimă. Acest mod în care au fost chemate să coboare într-un pântec, apoi dezgustul cu care au fost gonite  au făcut din ele un fel de paria.

          – Atunci, ar fi trebuit ca mama lor să îi accepte? Nu se putu abţine Florence să întrebe aşa, abrupt.

          – Crezi că se poate răspunde cu da sau nu la o asemenea întrebare? Nimeni nu-i poate dicta unei femei ce să facă sau să nu facă într-o astfel de situaţie! Numai ea, în adâncul cel mai intim al conştiinţei sale, trebuie să-şi pună singură întrebare care contează: „Voi fi în stare să iubesc această fiinţă care vine în mine într-un mod atât de teribil?”

          Dacă răspunsul este nu, adică în marea majoritate a cazurilor, noi, aici, în această lume considerată invizibilă, înţelegem foarte bine, căci nimeni nu trebuie să-şi supraestimeze forţele.

          În schimb, ceea ce deplângem, din punctul nostru de vedere, este faptul că, cei care sunt expulzaţi în asemenea împrejurări, sunt privaţi de şansa de a avea suflet. Căci, fără nici o îndoială, a-i spune unei fiinţe „nu” cu mânie, cu dezgust şi cu ură, asta înseamnă, să o privezi de suflet şi de respectul de sine.

          Cine se vede legat de un embrion după un viol, rămâne o fiinţă umană întreagă şi în nici un caz nu trebuie aruncată în categoria „lucrurilor” de care ne debarasăm cu repulsie.

          Dacă o femeie spune „nu, nu am tăria să te primesc” este un drept al ei absolut, dar să îl respingă cu dispreţ, că pe ceva greţos, acolo începe greşeală… şi aşa se sădeşte moartea…

          Vă spun încă o dată, dragi prieteni, respectul faţă de tot ceea ce există este datoria fiecăruia faţă de Viaţă, o necesitate individuală şi colectivă, o responsabilitate. Este chiar aşa de greu de acceptat o astfel de realitate? Este aşa de greu de rostit: „Am fost rănită, sufăr îngrozitor, dar tu, cel pe care Destinul a vrut să-l aducă în pântecul meu  într-un mod atât de crud, iar eu nu am puterea să te accept, ştiu că eşti o fiinţă umană, ştiu că ai un suflet şi o inimă. Nu ştiu cine eşti şi de ce eşti tu şi nu altul, dar să ştii că, despărţindu-mă de tine, nu te condamn pentru nimic şi te respect”.

          Aşa se naşte iubirea, chiar dacă nu pare să poarte încă acest nume. Respectul este sămânţa, prima literă din alfabetul său. El este cel care înlătura zăbrelele tuturor închisorilor din univers, începând cu închisorile noastre interioare, acelea pe care ni le trasam noi înşine şi a căror imagine este inoculata şi în inima celorlalţi. Puteţi fi siguri că absenţa sa totală e cea care a contribuit la ţeserea acelor pânze de păianjen mentale şi la crearea acelui imobilism psihic prin care aţi trecut pentru a ajunge până la noi. …şi tocmai pentru asta suntem noi aici, să facem să renască iubirea. Consolând şi trezind, reinstauram o demnitate uitată…

          Da, o demnitate uitată! Aceste cuvinte par a fi lansate în atmosferă din jurul nostru cu o forţă deosebită. Aceste cuvinte simple par să rezume un milion de lucruri, valabile atât pentru unul din versanţii vieţii, cât şi pentru celălalt. Ce simplu şi ce evident! Demnitatea uitată nu este altceva decât esenţa noastră luminoasă, ridicată la rang de mit, călcată în picioare şi apoi negată.

          Poate, sau chiar aşa e, că tocmai de aceea am venit aici, pentru a primi, împreună cu Florence, aceste învăţături. Demnitatea reprezintă acea nobleţe înnăscută, proprie tuturor formelor de viaţă – indiferent de stadiul de evoluţie sau de realizare – şi pe care nimeni nu ar trebui să-şi permită să o rănească. Demnitatea este sudata la rădăcină a tot ceea ce este Viu, dincolo de modul în care poate să evolueze, dincolo de ezitări, dincolo de lecţiile învăţate, chiar dacă acestea par, uneori, de-a dreptul aberante. Cum să ne amintim altfel decât la nivel intelectual? Cred că tocmai asta e calea, trăind încercarea, când ne aflăm noi înşine în fata zidului şi ne revoltam, şi blestemăm pentru că nu înţelegem…

 

Răsfoiește

Opinii (0)

Spune-ţi opinia

Numele tău:
Opinia ta: Notă: Codul HTML este citit ca şi text!

Nota: Rău           Bun

Introduceţi codul din imagine: