Livrare gratuită pentru comenzile mai mari de 100 lei
B.L.I.S.S. Natura extazului

B.L.I.S.S. Natura extazului

Cod produs: B.L.I.S.S.

Autor: Maureen Moss
Dimensiuni carte: 14x20 cm
Numar pagini: 220
ISBN: 9789737978745

Disponibilitate:În Stoc
11,50 lei

Descriere

„Nu trebuie să ne blocăm într-o viaţă obişnuită, atunci când în interiorul nostru se afla o viaţă extraordinară. Ştiu acest lucru, pentru că le am pe amândouă”, spune Maureen Moss, autoare, consilieră pe teme de dezvoltare personală şi conducătoare de workshop-uri.
În cartea B.L.I.S.S. Natura extazului, ea ne conduce într-o călătorie extraordinară înapoi la adevărata noastră natură: la extaz. Această călătorie magică operează o vindecare profundă – atât la nivel personal, cât şi global.
B.L.I.S.S. ne arată cum să armonizăm cele cinci elemente ale extazului – echilibru, iubire, integritate, sexualitate şi suflet. Pe parcursul cărţii, suntem ajutaţi în acest sens de relatări personale legate de transformare şi de o serie de explorări interioare.
 
B - (Balance) Echilibrul poate fi găsit atunci când umblam în lumina unui adevăr care depăşeşte cu mult orice adevăr pe care-l cunoaşte mintea în prezent.
L -  (Love) - Iubire: „Oare sunt iubit şi iubesc şi eu aşa cum trebuie?” În fiecare moment în care vă veţi atinge propria inimă, veţi ajunge să ştiţi mai mult despre Iubire.
I -  Integritate: Există o imensă libertate şi o legătură profundă cu pulsul universal, atunci când ne trăim viaţa cu Integritate. 
S - Sexualitate: Înţelegerea aspectului divin al Sexualităţii noastre şi a forţei pure a energiei noastre sexuale sacre ne va deschide inima şi ne va permite să ne apropiem şi mai mult de inima lui Dumnezeu.
S - Suflet: Când urmezi mesajul Sufletului, ai de plătit un preţ, dar te aşteaptă şi o recompensă. Preţul este că viaţa ta, aşa cum ai cunoscut-o, nu va mai fi niciodată la fel. Recompensa: viaţa ta, aşa cum ai cunoscut-o, nu va mai fi niciodată la fel.

carte de dezvoltare personala

Rezumat

Fragment din carte

 

În timp ce meditaţia este locul în care pătrundem ca să‑L ascultăm pe Dumnezeu, rugăciunea este locul în care ne ducem să vorbim cu Dumnezeu. Rugăciunea este posibilitatea de a exprima către Dumnezeu tot ce se afla în noi. Dacă nu dăm glas lucrurilor din adâncul fiinţei noastre, ne vom sufoca din cauza tăcerii care ia naştere. Meditaţia şi rugăciunea creează o legătură directă către Dumnezeu. Să asculţi şi să vorbeşti creează echilibrul în comunicarea cu Dumnezeu.
Atunci când vorbim cu Dumnezeu sau ne rugăm Lui, aducem starea de graţie în viaţa noastră. Însuşi numele lui Dumnezeu ne inoculează certitudinea că putem depăşi limitele condiţiei umane. În rugăciunile noastre avem, în mod inexplicabil, capacitatea de a ne conecta la o Inteligenţă mai mare, mai iubitoare şi mai îndurătoare. Pentru a făuri această relaţie cu Dumnezeu, este important să învăţăm cum să ne rugăm. Mai înainte, când vorbeam despre atingerea integrităţii prin intenţie, m‑am referit şi la necesitatea de a avea credinţă că acel ceva ce nu poate fi văzut ne va primi intenţia, iar intenţia noastră se va manifesta la vedere.
Dacă rostim cuvintele rugăciunii, dar nu credem în puterea ei, trimitem un mesaj cu intensitatea slăbită. Când facem o rugăciune care este îngrădită de ceea ce credem, cădem în disperare.
Rugăciunea şi meditaţia ne permit să străpungem valul despre care credem că desparte cerul de Pământ. Pentru mine, rugăciunea este cea care mă preda în braţele blânde ale unui Dumnezeu plin de iubire, despre care ştiu că răspunde într‑un fel care este pururea spre binele meu suprem. Rugăciunea este locul în care‑mi pot regăsi oricând centrul, pentru a‑l folosi spre binele suprem al meu şi al altora.
Unică raţiune a rugăciunii este să ne alinieze gândurile, emoţiile şi sentimentele cu voinţă Divină. Această adaptare este cea care favorizează transformarea spirituală. Ea creează alchimia ce aruncă o punte peste prăpastia care desparte cele văzute, de cele nevăzute. Rugăciunile prin care te predai duc la rezultate extraordinare. Rugăciunile de recunoştinţă, indiferent de aparentele de moment, au puterea mistică de a transforma circumstanţele curente.
De‑a lungul drumului meu, au fost momente în care am înţeles greşit rugăciunea – dar asta însemna că‑l înţelegeam greşit şi pe Dumnezeu şi, din nefericire, mă înţelegeam greşit şi pe mine însămi. Am protestat împotriva lui Dumnezeu când lucrurile n‑au mers cum voiam eu – şi am numit asta rugăciune. Am cerut lucruri despre care credeam că mă vor elibera – şi mi‑am imaginat că asta era rugăciune. Am implorat să fie pace – şi am crezut că asta este rugăciune. Am cerut că intenţiile mele să se transforme în realitate chiar atunci – şi am zis că asta e o cerere exprimată prin rugăciune. În sinea mea, am crezut că nu merit fericirea şi, cu toate astea, i‑am cerut lui Dumnezeu să mi‑o dea – şi mi s‑a părut că asta înseamnă rugăciune. Rugăciunea nu este un loc în care ne înfiinţăm cu o listă de cereri. Fără iubire nu există rugăciune, iar fără alinierea gândurilor, a sentimentelor, a emoţiilor, a cuvintelor, a faptelor (integritate) noastre, rugăciunile lor nu sunt auzite şi nu sunt folositoare.
Rugăciunea despre care vorbea Iisus de fiecare dată este, în esenţă: „Îţi mulţumesc, Doamne, că ai rezolvat deja această problemă pentru mine”. După care, nu te mai ocupă de ea. El n‑a trebuit niciodată să ceară ceva pentru că, în realitatea spirituală, El ştia că deja avea tot ce ar fi putut dori vreodată, sau de care ar fi avut vreodată nevoie. Şi noi avem deja totul. IIisus a fost trimis aici pentru a fi exemplul de capacitate şi putere umană. Însă noi ne‑am despărţit de El şi L‑am considerat ca fiind Mântuitorul nostru, nu exemplul nostru – şi astfel am greşit, cu totul, înţelegerea rostului vieţii Sale. Am continuat să înţelegem greşit cine suntem cu adevărat şi de ce suntem în stare, trecând astfel pe lângă înţelegerea sensului propriei noastre vieţi. Lipsa de înţelegere a esenţei noastre reale şi a puterii pe care o deţinem în fiinţa noastră ne face să credem că suferim de lipsuri şi de nevoi. Credinţa noastră în lipsuri este cea care provoacă lipsurile. Lipsa noastră de integritate şi imaginaţie este cea care transforma rugăciunea în rugăminte.
Rugăciunea n‑a fost niciodată menită să fie o cerere; ea are rostul de a crea o legătură cu Dumnezeu şi de a alinia voinţa noastră cu voinţa lui Dumnezeu. Atunci suntem capabili că, împreună, să generăm rezultatul intenţionat. În anii ’50, un mistic, pe numele sau Neville, a scris opt cărţi cu un fir conducător comun: imaginaţia. El sugera că, pentru îndeplinirea unei dorinţe, nu trebuie decât să închidem ochii, să ne liniştim trupul, să ne aliniem emoţiile, sentimentele şi gândurile – şi să trăim în imaginaţie manifestarea dorinţei împlinite.
Multă lume mi‑a spus că rugăciunile lor au rămas fără răspuns, iar eu am avut aceeaşi senzaţie, uneori. Îi spuneam celei mai bune prietene că Dumnezeu este probabil în concediu, pentru că eram sigură că Dumnezeu nu asculta nici un cuvinţel din ce aveam de spus! Şi atunci am ajuns să înţeleg de ce.
Când ne gândim la înţelepciunea lui Iisus şi la mistică lui Neville, vedem că rugăciunea nu poate capătă răspuns, dacă ne rugăm printr‑o conştiinţă înceţoşată. În cartea Efectul Isaia, scriitorul Gregg Braden a dezvăluit un mod pierdut de rugăciune, pe care l‑a descoperit în cercetările sale asupra manuscriselor de la Marea Moartă. El ne avertizează: „Dacă în rugăciunile noastre sunt prezente în orice fel posibil teamă, îndoială, neliniştea sau grijile, ne‑am pierdut alinierea gândurilor, a emoţiilor şi a sentimentelor noastre”. Cu alte cuvinte, atunci când nu am reuşit să aliniem dinamica necesară pentru rugăciune, nu vom transmite nici un mesaj. Deseori ne rugăm atunci când teama ne‑a învăluit într‑o plasă de întuneric. Gândurile noastre se îndreaptă spre Dumnezeu, ca să ne vină în ajutor când ne simţim neajutoraţi şi când emoţiile noastre sunt în derută. În astfel de momente, nu există aliniere.
 

 
Atunci când îmi retrăiesc paşii din viaţă, văd divinitatea în fiecare dilemă pe care mi‑am creat‑o. Prin dorinţa mea de a‑mi trăi viaţa cu integritate şi de a vedea imaginea mai largă, mai completă, fiecare dificultate m‑a făcut să înţeleg mai profund Cine Sunt. Aşa că, acum, dacă mă confrunt cu vreo provocare – indiferent care ar fi aceea – mă întorc de îndată spre Dumnezeu şi Îi mulţumesc pentru acea situaţie. După care o şi abandonez. Asta nu vrea să însemne că eu, că fiinţă spirituală în curs de a trăi o experienţă umană, nu retrăiesc acea dilemă în momentele mele de teamă – dimpotrivă. Însă, înainte de a mă pierde în vorbăria minţii, mă adun şi mă întorc iarăşi să ofer mulţumiri şi să abandonez tot ce este necesar pentru că situaţia să se desfăşoare şi să evolueze. Aşa mă rog eu. Ugo Betti a spus în cartea sa Lupta până în zori: „Când vrei să crezi în ceva, trebuie să crezi şi în toate care sunt necesare pentru a crede în acel lucru”.
ABANDONAREA
 
În viaţa mea de adult a existat o perioadă în care am crezut sincer că sunt reîncarnarea lui Iov, omul care a trăit în anticul Israel şi a cărui poveste este istorisită în Biblie. Viaţa lui Iov a fost răsturnată brusc şi de mai multe ori de o serie cumplită de încercări şi necazuri, care lui Iov i s‑au părut a depăşi ceva ce poate îndura o fiinţă omenească. De fapt, Dumnezeu îi punea credinţa la încercare. În final, Iov a trecut de această încercare, iar Dumnezeu i‑a redat viaţa.
Toate lucrurile care mi‑ar fi putut merge prost în viaţă au mers prost. Într‑un singur an am pierdut aproape totul – bani, afacere, sănătate, chiar şi prietenii. M‑am simţit jefuită, atacată, trădată, neglijată şi nedreptăţita de Dumnezeu. Mi se părea că numai o forţă cu o putere atât de mare că a lui Dumnezeu ar fi fost în stare să‑mi aducă atâta distrugere în viaţă. Atunci am crezut că dacă aş fi avut copii, cum fusese cazul lui Iov, Dumnezeu mi i‑ar fi luat şi pe aceia. Iov îşi pierduse toţi banii; şi eu i‑am pierdut pe toţi. Lui Iov i se păruse că este pedepsit; eu am fost sigură că sunt pedepsită. Iov crezuse că şi‑a pierdut minţile; şi mie mi s‑a părut că‑mi pierd minţile. Iov încercase să interpreteze greutăţile prin care trecea că pe o lecţie pe care trebuia s‑o înveţe; eu mi‑am petrecut zile întregi încercând să pricep ce naiba trebuia să învăţ. Iov încercase cu penitenta şi rugăciuni în care‑L implora pe Dumnezeu; şi eu am făcut acelaşi lucru. Iov a căutat oameni care l‑ar fi putut sfătui şi l‑ar fi putut ajuta să treacă prin necazurile sale – însă nimic nu s‑a schimbat.
Eu am strigat către Dumnezeu, atunci când durerea nu mai voia să înceteze. Mi‑am străbătut creierul, centimetru cu centimetru, pentru a găsi o cale de scăpare, prin spatele lui Dumnezeu. M‑am scufundat şi mai adânc în suferinţă, şi mai adânc în confuzie. Am rămas în pijama, ghemuită într‑un colţ al canapelei. Am devenit neliniştită şi m‑am izolat.
Două dintre prietenele mele au refuzat să mă abandoneze. Tocmai când eram sigură că sunt pe punctul de a‑mi pierde casa, una dintre „întrupările îngerilor din cer”, sora mea de suflet Linda (care, la fel ca prietenii lui Iov, făcuse toate încercările cu putinţă de a‑mi oferi o perspectivă spirituală), a reuşit să pătrundă până la mine. Mi‑a spus:
„Maureen, nu trebuie să‑ţi pierzi locuinţă, trebuie doar să accepţi că aşa ceva e posibil.”
Am răspuns furioasă: „Dar eu nu vreau să‑mi pierd casă, am pierdut deja destul!”
„Asta nu înseamnă că‑ţi o vei pierde cu adevărat”, mi‑a spus ea, „ci doar că trebuie să fii dispusă la aşa ceva. Trebuie să te predai, să te abandonezi, Maureen. Trebuie să‑ţi fi dat deja seama, până acum, că lupţi într‑o bătălie pierdută. Este momentul să renunţi la luptă. Te‑ai tot bătut o viaţă întreagă.”
„Ei bine, nu vreau deloc să‑mi pierd casa”, i‑am zis. „Este singurul loc în care‑mi găsesc un pic de pace şi n‑am de gând să ajung să locuiesc într‑o cameră liberă, din casa altcuiva. Te rog, du‑te şi lasa‑mă în pace.”
Linda a plecat, iar războiul a continuat. Trei zile mai târziu, după un somn obţinut cu ajutorul sedativelor, m‑am târât afară din pat, m‑am trântit pe podea, în living, şi m‑am predat. I‑am spus acelui dumnezeu de care încă nu eram sigură (dar care părea singura mea speranţă): „Da‑i drumul, ia‑mi casa, ia tot ce vrei”.
Şi chiar credeam serios ce spuneam. Mă simţeam deja lipsită de adăpost pe acest Pământ, aşa că, ce importanţă mai avea? Abandonarea a fost mult mai uşoară, decât fusese luptă. Am priceput că renunţăm la luptă pentru o viaţă pe care nu eram destinată s‑o am. Mi‑am luat, chiar acolo, pe loc, angajamentul ca voi refuza să mă mai lupt cu propria mea viaţă. Viaţa mea trebuia să vină şi să mă prindă ea pe mine.
Într‑o săptămână de la acest abandon, am primit un telefon, care a apărut ca din senin, şi care mi‑a adus o comandă de 60.000$, la care nu mă aşteptasem vreodată. După încă o săptămână, am mai primit un telefon, prin care am fost rugată să apar într‑un talk‑show de la televiziunea naţională, în calitate de expert în relaţii. Începea, în sfârşit, viaţa mea, aşa cum era ea menită să fie. Atunci am început să‑mi las sufletul să mă conducă şi am simţit cum mă înalt, pentru a‑L întâlni pe Dumnezeu, pe un cu totul alt plan.
 
Povestea lui Iov ilustrează modul în care viaţa ne poate fi reclădita, de îndată ce ne abandonăm judecăţile şi obişnuinţele despre greutăţile prin care trecem. Odată ce Iov a acceptat binele şi dificultăţile vieţii sale şi a renunţat la căutarea unor motive, care să explice întorsătura pe care o luase destinul sau, imensitatea şi măreţia Universului a preluat stăpânirea asupra sa.
Carl Jung dădea următoarele explicaţii despre valoarea efortului de a înfrunta nenorocirile: „Subconştientul încearcă întotdeauna să producă o situaţie imposibilă, pentru a‑l forţa pe individ să scoată la iveală tot ce este mai bun în el. În caz contrar, nu faci decât să te opreşti chiar înainte de pragul capacităţilor maxime, nu eşti complet, nu te realizezi. Este nevoie de o situaţie imposibilă, în care trebuie să renunţi la propria ta voinţă şi la propria ta inteligenta şi să nu faci nimic altceva decât să aştepţi şi să te încrezi în puterea impersonală a evoluţiei şi dezvoltării. Atunci când eşti cu spatele la zid, rămâi liniştit şi lasă să‑ţi crească rădăcini că la un copac, până ce limpezimea se iveşte din izvoare mai adânci, pentru ca să poţi vedea dincolo de zid.”
Despre abandonare am ajuns să aflu că dacă nu renunţi decât la un fragment din ceea ce‑ţi provoacă obstacolele, procesul este născut mort, încă înainte de a fi început. Să te predai în proporţie de 99%, este ca şi cum n‑ai fi abandonat nimic. Pentru că luminile vieţii să ţi se reaprindă, renunţarea trebuie să fie completă şi totală.
Pentru ca să ne abandonăm sufletului nostru este nevoie de iubire profundă pentru noi înşine şi pentru întreaga creaţie. Este nevoie de încredere în noi înşine, pentru a renunţa la ceea ce credeam că vom fi atunci când am fost înrobiţi de minte, de raţiune. Nu am fost învăţaţi să ne concentrăm iubirea asupra propriei noastre persoane, şi nu am fost învăţaţi că relaţia pe care o avem cu noi înşine creează relaţia pe care o avem cu întreaga creaţie. Să ai o relaţie sănătoasă cu însăşi esenţa ta, este o artă. Fiecare dintre noi a renunţat la părţi din propria fiinţă, pentru a încuraja iubirea altei persoane. Însă acum trebuie să întoarcem spre noi înşine, tot ceea ce am făcut pentru a ne demonstra iubirea faţă de altcineva. Abandonarea înseamnă să ajungem să ne cunoaştem atât de bine intuitiv – dar nu în mod egoist – nevoile trupului, ale minţii şi ale spiritului, încât să renunţăm cu bucurie la tot ce nu mai funcţionează cu adevărat pentru noi şi să acceptăm ceea ce funcţionează.
Trecerea în starea de abandonare nu oferă satisfacţie imediată. Este vorba de un proces firesc, care se desfăşoară în propriul său ritm. Dacă nu urmăreşti decât rezultatul final, vei pierde acest proces miraculos. Miracolul va consta în şansele, ocaziile şi mutaţiile de percepţie care îţi vor apărea ca prin minune în viaţă, pentru a te transporta oriunde sau spre orice îşi doreşte sufletul tău. Miracolul constă în faptul că eşti martor al recreării propriei tale vieţi. Miracolul constă în faptul că îţi trăieşti viaţa departe de reacţii şi opoziţii. Posibilitatea de a te concentra doar pe un singur lucru o dată – şi pe 50 de lucruri concomitent – este adevăratul miracol. Este un miracol să nu te mai proiectezi în viitor – şi să consideri că este foarte bine aşa. Este un miracol să nu mai fii bântuit de trecut. Desfiinţarea modelelor raţionale, care te invadează de când te ştii, este şi ea un miracol. Să nu te mai zbaţi ca să schimbi ceva ce nu este menit a fi schimbat, sau să schimbi cu uşurinţă ceva căruia i‑a venit vremea – iată un adevărat miracol.
Abandonarea este un mijloc puternic de transformare şi nu este destinată celor slabi. Este un act de mare cutezanţă, ca şi cum ai merge pe sârmă fără să fii asigurat cu plasa dedesubt. Te poţi prăbuşi şi să-ţi sfărâmi toate oasele egoului, facandu‑ţi toate simţurile să pleznească de la cusături. Fără credinţă şi curaj, abandonarea şi miracolul ei nu se pot petrece vreodată, iar extazul va rămâne o enigmă.
Când începi procesul de abandonare, toate cele sugerate în cartea de faţă vor deveni realitate. Abandonarea te înălţa la o frecvenţă superioară de vibraţie şi‑ţi oferă posibilităţi a căror experienţă nu o trăieşte o mare majoritate a populaţiei Pământului. Abandonarea te duce de la energia mentală la energia Spirituală – o stare în care posibilităţile sunt infinite. În cartea Să Îmbrăţişezi Cerul şi Pământul, Andrew Cohen descria abandonarea drept „cea mai puternică mutaţie de energie şi atenţie care poate avea loc în conştiinţa umană, în afară de despărţirea de forma fizică”.
Abandonarea anulează durerea şi suferinţa şi te reîntoarce la o stare naturală, liberă de tensiunea lumii exterioare. Abandonarea îi transmite Spiritului semnalul că a fost pregătit totul pentru propria ta libertate şi că sufletul are cale liberă prin care să comunice. Când te abandonezi, vei descoperi că viaţa după care tânjeai era ascunsă, adormită chiar, sub situaţia ta de viaţă de acum.

Răsfoiește

Opinii (0)

Spune-ţi opinia

Numele tău:
Opinia ta: Notă: Codul HTML este citit ca şi text!

Nota: Rău           Bun

Introduceţi codul din imagine: